Fricţiunea

Este apăsarea şi deplasarea pielii şi a ţesuturilor moi subcutanate pe ţesuturile profunde sau pe plan dur, osos, atât cât permite elasticitatea acestora.

Tehnica de execuţie:

  1. Fricţiunea rectilinie:

Se mobilizează pielea până la limita ei elastică în sens rectiliniu, a cărei intensitate şi extindere creşte treptat. Manevra se poate face cu: pulpa policelui, pulpele celorlalte degete, palma întreagă de la o singură mână sau de la ambele mâini, cu pumnul sau cu cantul mâinii.

  2. Fricţiunea în spirală:

Cu pulpa degetelor sau cu rădăcina mâinii aplicate pe regiunea masată se imprimă fricţiunii o direcţie în zig-zag, sau în spirală.

  3. Fricţiunea în cleşte:

Se formează un cleşte alcătuit din degetul mare şi celelalte degete şi se fricţionează elementele anatomice prin mişcări rectilinii sau circulare.

        4. Fricţiunea în greblă:

Constă în mobilizarea profundă, rapidă şi energică a pielii cu ajutorul feţei dorsale a degetelor şi nodozităţilor lor.

5. Fricţiunea circulară:

Degetele ce masează păstrează o poziţie asemănătoare cu cea din varianta simplă însă pulpele degetelor fac o mişcare circulară.

   6. Fricţiunea cu îngreuiere:

Degetele mâinii libere sunt aplicate perpendicular pe partea dorsală a mâinii care lucrează, îngreunând-o.

Reguli generale:

 • se execută pe o porţiune limitată a suprafeţei cutanate şi poate fi executată atât în sensul circulaţiei venoase, cât şi în sens contrar circulaţiei limfei şi sângelui venos.

• este procedeul principal în majoritatea cazurilor patologice şi singurul care influenţează pozitiv mobilitatea, rezistenţa şi elasticitatea aparatului articular.

• în timpul fricţiunii, forţa de presiune creşte gradat prin unghiul de înclinare al degetelor faţă de orizontală.

• forţa de apăsare folosită în timpul fricţiunii este destul de mare şi poate provoca leziuni şi traumatisme ale pielii. Deci, trebuie să se acorde o atenţie deosebită tehnicii de execuţie.

• fricţiunile energice în locurile dureroase reduc starea de hiperexcitabilitate a nervilor, accelerează circulaţia locală şi îmbunătăţesc hrănirea ţesuturilor.

      • cu ajutorul fricţiunii, un terapeut talentat poate recunoaşte modificările patologice care au loc în ţesuturile profunde (în special în regiunea articulaţiilor).

Efecte:

     •  fricţiunile se adresează ţesutului conjunctiv, adipos, muscular, etc; Când se execută lent, uşor au un efect de relaxare musculară şi calmare nervoasă iar când se execută energic, profund, au un efect de excitare, stimulare cu efecte trofice şi circulatorii.

•  înlăturarea rezervelor de grăsime şi a reziduurilor infiltrate;

•  sporirea elasticităţii şi supleţii pielii şi a ţesuturilor conjunctive.

Efectele fricţiunii sunt de lungă durată.

Fricţiunea şi frământatul pot constitui împreună singurele manevre de masaj.